IN ATENTIA TUTUROR MEDIATORILOR AUTORIZATI

Stimati mediatori

La data de 17.02.2012, Comisia europeana a  solicitat conducerii Uniunii Mediatorilor Bancari din Romania sa transmita la comisie, pana in data de 05.03.2012, situatia cazurilor de mediere si modalitatile rezolvarii acestora, privind refuzul institutiilor de creditare(banci) de a deschide un cont bancar obisnuit sau a unui cont bancar de plati in anii 2009 -- 2011,la cererea oricarei persoane interesate.

Pentru a fi in masura sa raportam cele solicitate, avem rugamintea la dvs ca, in cazul in care ati avut in rezolvare astfel de spete, sa le transmiteti pana in data de 01.03.2012 pe adresa de e-mail mediatorbancar@yahoo.com.

1. anul refuzului

2. categoria de cont

3. persoana solicitantului( fizica / juridica)

4. modalitatea de rezolvare(pozitiv / negativ)

5. in caz negativ, cauza nerezolvarii

6. localitatea

De asemenea, va informam ca in data de 20.03.2012, Dl Berar Marian vicepresedintele uniunii, va participa, la Bruxelles, la lucrarile primei Plenare FIN NET, pe anul in curs.

Daca aveti propunerii de imbunatatire a medierii in sectorul financiar bancar si al protectiei consumatorului in cauzele transfrontaliere, si interne, sau unele deficiente constatate de catre dvs din partea furnizorilor de servicii financiare, va rugam sa le transmiteti pe aceiasi adresa de e-mail, pana in data de 05.03.2012, pentru a fi puse in discutie de Dl Berar Marian, in cadrul Plenarei.

Conducerea Uniunii Mediatorilor Bancari depune toate eforturile pentru ca medierea in domeniul financiar bancar si al protectiei consumatorului sa devina pe deplin functionala.

Va multumim anticipat pentru colaborare.

Presedinte UMB

Tudor Tatu

Discriminarea de gen cu privire la acordarea custodiei asupra minorilor – intre trecut si viitor

O discriminare de gen deosebit de răspândită în România a fost cea legată de așa numita încredințare a copiilor după divorț către mame. În peste 85% din cazuri, mamele primeau custodia copiilor [1] anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil. Odată cu intrarea acestuia în vigoare se observă cum tendința discriminatorie la adresa părintelui de sex masculin continuă sub variate forme ca de pildă:

Stabilirea preponderentă a locuinței minorului la reședința mamei deși, privit din prisma condițiilor de locuire și îngrijire, cel puțin statistic ar trebui să fim în situația în care tații ar trebui să aibă condiții de îngrijire și locuit mai bune decât cele ale mamelor în cel puțin 50% din cazuri. În acest sens remarcăm că algoritmul de stabilire a locuinței minorului propus de către ARPCC nu este încă utilizat de către instanțe deși au fost popularizat la nivelul fiecărei instanțe de minori din țară.

Utilizarea abuzivă a prevederilor art. 506 din NCC de către instanțe în conjuncție cu proasta informare a justițiabililor relativ la drepturile lor. Aceasta rezultă în acordarea unor sentințe de tip custodie unică către mame cu retragerea abuzivă a autorității părintești pentru tatăl indus în eroare de către avocații părții adverse sau chiar de către propriul său avocat (un exemplu aici). Am argumentat detaliat pe blog-ul asociației de ce utilizarea art. 506 pentru a retrage autoritatea părintească reprezintă în general un abuz (interesul superior al copilului reclamând păstrarea neafectată a autorității părintești și după divorț în majoritatea cazurilor [2], cu excepții legate doar de inabilitatea părintelui de a se conforma îndatoririlor părintești [3].

Asociația Română pentru Custodie Comună militează pentru eliminarea oricăror forme de discriminare în procesul judiciar astfel încât acordare custodiei sau stabilirea locuinței copiilor după divorț să se facă în urma evaluării corecte și obiective a interesului superior al copilului iar nu prin folosirea prezumției de încredințare către un anumit părinte în baza unor concepții cu privire la superioritatea (nedocumentată nicăieri în legislație sau studiile psihologice) pe care părinții sex feminin ar avea-o asupra celor de sex masculin din prisma abilităților parentale.

În acest sens ne permite să aducem în atenția publicului românesc comentariile conținute de Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului editat de către UNICEF (manualul se poate descărca de aici):

“Inegalitatea responsabilităților părinților în multe țări iese, adesea, la Iumină când părinții se despart. Rapoartele (…)  relevat tradiții legale şi sociale care alocă în mod inflexibil responsabilitatea creşterii copilului fie mamei, fie tatălui, atunci când aceştia se despart. În general, mamelor li se acordă responsabilitatea inițială pentru bebeluşi şi copiii mici (…) transformarea acestei recunoaşteri într-o lege inflexibilă poate avea ca rezultat încălcarea drepturilor copiilor. ” (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18 pagina 296)

“Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor susține acest punct din articolul 5 care prevede: „Statele Părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura recunoaşterea responsabilității comune a bărbaților şi femeilor în creşterea şi dezvoltarea copiilor, fiind de la sine înțeles faptul că interesul copiilor este prioritar în toate cazurile”. Articolul 16 precizează: „Statele Părți vor garanta, în baza unei egalități între femei şi bărbați… aceleaşi drepturi şi responsabilități în calitate de părinți, indiferent de statutul lor marital, în problemele legate de copii lor; în toate cazurile interesele copiilor trebuie să primeze“ (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18, pagina 296)

“Aşa cum s-a discutat, referitor la articolul 9 (vezi pagina 163), în astfel de cazuri legea nu trebuie să facă prezumții inflexibile asupra priorității unuia dintre părinți – motivele pentru luarea deciziei ar trebui să se axeze pe interesul superior al copilului (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18, pagina 297).

“Articolul 23(4) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile şi Politice prevede ca Statele Părți „să ia măsuri corespunzătoare pentru garantarea egalității în drepturi şi responsabilități a soților la căsătorie, în timpul căsătoriei şi după destrămarea acesteia”. Comitetul pentru Drepturile Omului precizează într-un Comentariu General: „În cadrul mariajului, soții trebuie să aibă drepturi şi responsabilități egale în familie. Această egalitate se extinde asupra tuturor problemelor ce rezultă din relația lor… Această egalitate continuă să se aplice şi în cadrul aranjamentelor făcute la separarea lor legală sau la dizolvarea căsătoriei… Astfel, trebuie interzis orice tratament discriminatoriu referitor la motivele şi procedurile de separare sau divorț, la custodia copilului… drepturile de vizitare, pierderea sau recuperarea

autorității parentale, ținându-se cont de faptul că interesele copilului trebuie să

primeze”. (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18, pagina 297).

“după cum se evidențiază în articolul 9 (…) “…dreptul copilului care este separat de unul sau de ambii părinți, de a menține relații personale şi contacte directe cu ambii părinți în mod periodic, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”. Acesta, împreună cu articolul 7 (dreptul copilului de a-şi cunoaşte şi de a fi îngrijit de către părinți) şi articolul 18, sugerează faptul că legea ar trebui să presupună că, în afara cazului in care s-a dovedit contrariul, implicarea continuă a ambilor părinți în viața copilului serveşte intereselor superioare ale acestuia. (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18, pagina 297).

“Separarea copiilor de părinții datorită cutumei apare, poate, cel mai adesea, atunci când copilul este conceput în afara căsătoriei. În trecut, multe mame îşi abandonau copiii concepuți astfel sau erau forțați să-i dea spre adopție. Aceste practici persistă, încă, în anumite părți ale lumii – de exemplu, Comitetul a declarat următoarele, cu referire la statul Sri Lanka: „Comitetul încurajează autoritățile să ofere tot suportul pentru mamele care au născut copii în afara căsătoriei şi care doresc să păstreze copilul” (Sri Lanka IRCO, Add.40, paragraful 34).” (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 9, pagina 162).

“Conform articolelor 7 şi 18, copii au dreptul de a fi crescuți de către ambii părinți, care au responsabilități comune în ceea ce priveşte creşterea, dezvoltarea şi interesul superior al copilului. Ca urmare a separării părinților trebuie luate anumite decizii judiciare şi trebuie făcute anumite alegeri referitoare la locul unde vor locui copiii şi posibilitățile de contact cu părinții nerezidenți. Astfel de decizii trebuie luate numai în concordanță cu interesul superior al copilului,dar, uneori,ele sunt subiectul tradiției sau doctrinei religioase – de exemplu părinților adulteri li se interzice dreptul de a-şi vedea copiii sau copiii trebuie să trăiască cu familia tatălui, dacă acesta moare. Astfel de decizii sunt contrare Convenției dacă sunt luate fără a ține seama de nevoile şi interesele individuale ale copilului în cauză (vezi mai jos şi articolul 18, pagina 296, pentru discuții detaliate)” (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 9, pagina 162).

“Orice dogmă inflexibilă de definire a interesului superior”, prin care de exemplu se menționează că, copiii trebuie să rămână cu mamele sau cu tații, trebuie privită ca potențial discriminatorie şi în dezacord cu Convenția. (…) tendința de a oferi mamelor custodia bebelușului sau copilului mic, deşi comună în multe țări şi protejată în special în societățile patriarhale, nu îşi găseşte locul în cadrul Convenției).” (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 9, pagina 163).

“Comitetul şi-a exprimat punctul de vedere în comentariile adresate Iordaniei şi statului Burundi: Comitetul este preocupat de faptul că principiul general referitor la interesul superior al copilului, conținut în articolul 3 al Convenției, nu este considerat o prioritate, inclusiv în problemele legate de codul familiei (…) Comitetul este preocupat de tendința puternică care se manifestă în favoarea taților, în cazurile de dispută asupra tutelei copilului. Comitetul recomandă ca Statul Parte să se asigure că decizia acordării tutelei copilului unuia dintre părinți a fost luată prin respectarea interesului superior al copilului, cu participarea copilului şi luând în considerare nevoile emoționale ale acestuia” (citat din Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 9, pagina 163).

Ne manifestăm speranța că fiecare dintre cititorii acestui articol își va analiza propriile paradigme și va face măcar și un pas înainte înspre înțelegerea faptului că drepturile copiilor sunt într-adevăr respectate doar atunci când deciziile cu privire la locuința minorului și la custodia minorului se vor lua realmente privind din perspectiva copilului (care are nevoie de ambii părinți alături de el) nu din perspectiva unei jurisprudențe încă tributară concepțiilor despre rolurile “tradiționale” pe care părinții anilor ’50 ai secolului trecut le jucau față de copiii lor.

---

[1] “În România 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul „mame cu unul sau mai mulți copii”, restul de 15,5% fiind „tați cu copii”. Citat din Studiul privind evoluția fenomenului familiilor monoparentale în România realizat de către Centrul Național De Pregătire În Statistică Colectiv de realizare: Drd. Andreea CAMBIR, Viorica DUMA , Mariana PIETREANU, Andoria IONIȚĂ, Corina PĂCURAR. O copie a acestui studiu este stocată și aici

[2] A se vedea principiul 3.10 din PLEPAP sau art. 397 din NCC

[3] A se vedea excepțiile enunțate la art. 507 din NCC sau jurisprudența nord-americană și olandeză în domeniu citată în iurispedia în comentariile la art. 398 și în Manualul de acordare a custodiei editat de către ARPCC.

---

Catalin BOGDAN

presedinte Asociatia Romana pentru Custodia Comuna

Citeste mai mult pe: http://www.juridice.ro/186513/discriminarea-de-gen-cu-privire-la-acordarea-custodiei-asupra-minorilor-intre-trecut-si-viitor.html

Avantajele medierii pentru familiile aflate in divort

Este evident faptul că, o decizie privind custodia copiilor trebuie oricum luată, însă, modul în care se ia şi impactul ulterior asupra copiilor, diferă. Această diferenţă este dată de procesul prin care se iau deciziile. Parteneriatul intre cei doi părinţi în cadrul procesului de mediere îi face să contribuie în mod egal la luarea acestor decizii iar poziţiile de pe care negociază subiectele în dispută sunt de cooperare deoarece la baza lor, stă interesul pe care ambii îl au în continuarea relaţiilor lor.[1] Funcţia educativă a medierii constă, în faptul că părinţii devin conştienţi că relaţiile lor nu dispar o dată cu separarea şi divorţul. De modul în care îşi negociază această viitoare structură, depinde calitatea relaţiilor de familie viitoare. Disputarea custodiei reprezintă disputarea viitoarei relaţii dintre părinţi. (Emery, 1998). Medierea responsabilizează astfel părţile în a lua decizii privind soluţii echitabile, durabile în timp, înţelepte, cu privire la viitoarele lor relaţii de familie. [1]Prin însăşi procesul de mediere, părinţii vor învăţa noi abilitaţi de a comunicare şi exprimare a nevoii de a rezolva probleme (Kelly, 2002), de a-şi seta noi reguli şi limite în privinţa relaţiei cu copilul şi a intimităţii lor separate (Haine et al., 2003). Părinţii rămân concentraţi pe menţinerea unei stabilităţi, a unei rutine zilnice cu măsuri de disciplină consistente şi consecvente (Haine, Sandler, Wolchik, Tein & Dawson-McClure, 2003). Prin mediere se face diferenţa astfel între oameni şi problemele lor. Astfel, se reduce distresul emoţional al divorţului şi implicit şi cel al copiilor, aceştia îşi menţin încrederea în părinţi, iar separarea nu este resimţită atât de acut, ca o ameninţare la siguranţa şi securitatea lor.[1]

Publicat de Custodie Comuna 

Părinții sunt obligați să mențină legătura după divorț în interesul copilului?

Până la 1 octombrie 2011 prevederile Codului familiei, prin încredințarea copilului spre creștere și îngrijire doar unuia din părinți, eliminau practic din viața acestuia pe celălalt părinte. Mai mult, relația dintre copil și acest părintele putea fi foarte ușor obstrucționată fără ca legea să preîntâmpine sau să sancționeze efectiv acest lucru. După această dată regulile se schimbă și statul își asumă responsabilizarea ambilor părinți în creșterea și educarea copiilor. Acest lucru îl face prin prevederile noului Cod civil și ale Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Despre noul Cod civil am vorbit deseori. Legea 272/2004 vine cu precizări importante care completează prevederile din noul Cod civil.

Prima noutate pe care o aduce modificarea Legii 272/2004 consta in introducerea unor concepte noi, cum ar fi părinte custodian, părinte necustodian, părinte rezident, părinte nerezident, plan parental, familie extinsă. Alti termeni sunt redefiniți, reprezentant legal al copilului, abuz, neglijare și familie, sunt completate criteriile minime ce se iau pentru determinarea interesului superior al copilului și se introduce obligația pentru părintele la care stă copilul (părintele rezident) de a sprijini relațiile personale ale acestuia cu părintele nerezident, precum şi cu rudele ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. Se legiferează pentru prima dată în România un sistem de măsuri asiguratorii sau garanții pentru realizarea programului de relații personale cu minorul sau pentru înapoierea sa la locul în care el locuieşte în mod statornic la terminarea perioadei de vizită, ori pentru împiedicarea unei deplasări ilicite a acestuia.

Aplicând principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească, proiectul de lege face pentru prima data diferența între deciziile importante și cele zilnice cu privire la copil. Deciziile importante se referă la educație, tratament medical, reședința copilului sau administrarea bunurilor și se iau cu acordul ambilor părinți, în timp ce deciziile zilnice se iau de către părintele cu care copilul se află în acel moment.

Se stabilește dreptul ambilor părinţi, indiferent dacă sunt custodieni sau necustodieni de a solicita şi de a primi informaţii despre copil, din partea unităţilor şcolare, unităţilor sanitare sau a oricăror alte instituţii ce intră în contact cu copilul, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Unul din elementele cheie în protecția și promovarea drepturilor copilului este planul parental. Acesta este asumat de comun acord de cei doi părinți și se depune odată cu cererea de divorț indiferent dacă aceasta se soluționează la notar sau pe cale judiciară. Planul parental se folosește și de părinții necăsătoriți care solicită instanței de tutelă instituirea sau modificarea măsurilor privind exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului sau programul de menţinere a relaţiilor personale.

Multe din modificările prezentate au fost rezultatul colaborării ARPCC cu DGPC.

Proiectul de lege poate fi consultat aici.

Un articol scris pe aceeași tema din presa offline se află aici.

Colectivul ARPCC.

Ce e de fapt interesul superior al copilului?

Interesul superior al copilului poate fi diferit de la un caz la altul. De exemplu, interesul superior al copilului care este agresat de către părinții săi poate fi acela de a fi separat din mediul abuzator și dat spre îngrijire alternativă (conform art. 399 NCC).

Sau, pentru alt exemplu, interesul superior al copilului de a continua să rămână în spațiul geografic în care a locuit până la o anumită vârstă ar putea însemna schimbarea locuinței minorului de la actualul părinte rezident (tatăl) care vrea sa se mute în altă localitate către locuința actualului părintelui nerezident (mama) care rămâne pe loc în respectiva localitate chiar dacă anterior, cu ocazia pronunțării divorțului, interesul superior al copilului a fost servit mai bine prin stabilirea locuinței sale a la tatăl său care avea un apartament mai mare, mai apropiată de școală, etc. 

Cu privire la divorțul unor părinți „normali” care s-au ocupat în mod „rezonabil de corect” de creșterea și îngrijirea minorului legislația românească prezumă (art. 397 NCC) că interesul superior al copilului este cel mai bine servit de păstrarea autorității părintești a ambilor părinți asupra copilului după divorț (așa numita prezumție de custodie comună sau prezumție de autoritate părintească comună)

Prin urmare, utilizarea abuzivă a prevederilor art. 506 NCC (faptul că un părinte a acceptat cererea celuilalt de a renunța la custodie comună) reprezintă o gravă eroare a oricărei instanțe. Această cerere ar putea fi acceptată DOAR dacă se dovedește că respectivul părinte a fost și este INCAPABIL de a crește și îngriji copilul (adică doar dacă acordarea unor astfel de drepturi de decizie asupra copilului către părinte ar dăuna interesului superior al copilului, ceea ce, în mod normal, pentru majoritatea părinților, nu este cazul). De altfel art. 507 NCC este cât se poate de clar în a menționa cazurile în care autoritatea părintească poate fi excitată în mod unic iar, niciunul dintre aceste cazuri nu implică simpla cerere a unuia dintre părinți sau a ambilor părinți de a se exercita autoritatea părintească doar de către unul dintre părinți.

Este util în acest sens un exercițiu de drept comparat, ca de pildă a se vedea și în prevederile din alte coduri civile, care sunt mai explicite:

„(3) Interesul superior al copilului, ca regulă generală, implică contactul cu ambii părinţi. Acelaşi lucru se aplică relativ la contactul cu alte persoane cu care copilul are legături afective, în cazul în care menţinerea acestor legături este benefică pentru dezvoltarea sa.[1]”

—Codul Civil German- Section 1626 - Autoritatea părintească, principii paragraful (3)

Sau chiar și jurisprudența românească:

„Instanța reține că interesul superior al minorului reclamă menținerea acestuia cât mai mult timp într-un mediu familial normal și echilibrat în prezența ambilor părinți pentru că riscul ruperii echilibrului sufletesc al acestuia este foarte mare odată cu încredințarea sa unuia sau altuia dintre părinți. În acest sens, menținerea și încurajarea relației copilului cu celălalt părinte după încredințare devine vitală pentru dezvoltarea sa morală normală. Bineînțeles aceste relații trebuie să fie realizate punând mereu pe primul plan interesul superior al minorului care este acela de a dezvolta relații echilibrate și armonioase cu ambii părinți astfel încât despărțirea acestora și eventualele tensiuni ulterioare dintre aceștia să-l afecteze cât mai puțin”

—(Hotărârea Nr. 432/2010/Oradea dată la Judecătoria Oradea ^[1]

Art. 31 din Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului

(1) Ambii părinți sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie sa aibă în vedere interesul superior al copilului și sa asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

(3) În cazul existentei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinti, hotăraşte potrivit interesului superior al copilului.

Fără a uita însă de legislația europeană și internațională aplicabilă României (comform art. 148 din Constituție) care este cât se poate de explicită în a menționa că autoritatea părintească asupra copiilor nu trebuie să fie afectată de eventuala separare a părinților sau de divorțul acestora:

Principiul 3:10 Efectul divorțului sau separării

„Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relaţie şi nici de separarea de iure sau de facto a părinţilor. ” Principiile Legislaţiei Europene Privitoare la Autoritatea Părintească

„Soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor. ”

—Articolul 5 - Egalitatea între soți - din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

Statele parti vor depune eforturi pentru asigurarea recunoașterii principiului potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Părinții sau, dupa caz, reprezentanții săi legali sunt principalii responsabili de creșterea și dezvoltarea copilului. Acestia trebuie să acționeze, în primul rand, în interesul suprem al copilului.”

—ARTICOLUL 18 din Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.

Autor: Colectivul ARPCC

Autoritatea părintească comună se acordă din oficiu?

Întrebare: Este adevărat că autoritatea părintească comună se acorda din oficiu? Nu sunt de acord ca exercitarea unică a autorității părintești să fie doar excepțională.

Răspuns: Legislatia romanească transpune in practica Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească. Un astfel de Principiul este 3:10 Efectul divorţului sau separării:

Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relaţie şi nici de separarea de iure sau de facto a părinţilor.

Autoritatea părintească comună este prezumpție și se acordă din oficiu deoarece chiar dacă părinții nu o cer in mod expres în cadrul cererii de chemare în judecată, instanța o acordă majorității părintilor (conform art. 397 NCC). Excepția este legată de faptul că s-ar putea să existe (destul de rar) și părinți care reprezintă un pericol pentru copil și atunci, din considerente legate de protejarea interesului superior al copilului, instanța va face aplicarea art. 398 (custodie unica) sau chiar a art. 399 din NCC (custodie acordată unui terț).

Ce s-ar întâmpla dacă nici un părinte nu solicită autoritatea părintească? Instanța ar dispune internarea lui într-un centru de plasament sau îl dă spre adopție? Cu siguranță nu.

Mai mult decât atât, dispare noțiunea de încredințare a copilului iar grija educării și creșterii sale este în sarcina ambilor părinți. Instanța se pronunță din oficiu și asupra domiciliului copilului. Cei doi termeni, încredințarea copilului și locuința acestuia nu sunt identici și nici asemănători chiar dacă din obișnuința cu vechiul Cod al familiei suntem tentați să facem acest lucru.
Articolul 507 din NCC lămurește foarte clar situațiile excepționale în care autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte:

Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. (Articolul 507 Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte)

Dacă nu există nici unul din aceste motive atunci instanța nu poate poate dispune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte sau custodia unică.

Pentru că la noi nu s-a format încă o jurisprudență în acest sens este util și modelul Olandei care acordă custodie unică doar atunci când un părinte este alcoolic, dependent de droguri sau suferă de o boală psihică gravă, spre exemplu și este posibil ca astfel, respectivul părinte, să nu poată lua decizii referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze (jurisprudenţa Curţii Supreme a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 8525)[6].

Tot conform jurisprudenței olandeze, nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodia unică dacă unul dintre părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional privind creşterea copilului. Acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la regula generală şi să garanteze custodia unică (Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann)[6].

La fel, chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completetat de un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a instanţei. (Asser-De Boer, par.820d)[6].

Colectivul ARPCC

EXCLUSIV - Uniunea Mediatorilor Bancari a castigat in fata Consiliul de Mediere. In urma deciziei ICCJ din 19.01.2012, Consiliul e obligat sa inregistreze UMB la Registrul National al Asociatiilor Profesiei de Mediator

Inca de anul trecut, Uniunea Mediatorilor Bancari, UMB, se afla in conflict cu Consiliul de Mediere, acuzand conducerea acestuia de o serie de nereguli si aratand public ca aceasta conducere este ilegala. De altfel, UMB a contestat in instanta legalitatea alegerilor de la finele anului trecut, considerand ca acestea au fost „masluite” de fosta a conducere pentru a-si asigura continuitatea, proces care se afla pe rolul instantei de judecata si despre care vom relata pe larg in curand. Satula de sicanele fara precedent ale acestui Consiliu de Mediere care nu este controlat de nimeni si care a devenit o „cooperativa” de scolit si atestat mediatori pe o gramada de bani a caror folosinta nu a fost verificata de nimeni si nici nu a fost luata la bani marunti de Ministerul Justitiei, Uniunea Mediatorilor Bancari a dat in judecata, in 2010, Consiliul de Mediere pentru refuzul acesteia de a nu o intregistra la Registrul National al Asociatiilor Profesiei de Mediator si a castigat. Curtea de Apel Bucuresti, Curtea de Apel Bucuresti prin Sentinta civila nr. 3414 data in dosarul nr.1364/2/2010 a obligat paratul Consiliul de mediere sa inregistreze in Registrul National al Asociatiilor Profesiei de Mediator petenta Uniunea Mediatorilor Bancari, iar instanta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin Decizia nr.222 pronuntata la data de 19.01.2011, a respins recursul Consiliului de Mediere, astfel incat decizia Curtii de Apel ramane definitiva.

---

In prima faza, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca parata Consiliul de mediere, prin refuzul neinregistrarii in RNAPM a Uniunii Mediatorilor Bancari, si-a depasit competentele legale, calificandu-l drept ,,abuz si exces de putere”. La randul sau, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia sus mentionata nu a facut decat sa retina acelasi caracter nelegal. Curtea de Apel Bucuresti, ca instanta de fond, a statuat ca medierea in domeniul financiar — bancar intra, “fara tagada” in sfera de reglementare a Legii 192/2006, iar afirmatia reclamantei (UMB), potrivit careia mediatorii membrii ai asociatiei nu fac parte dintr-o alta profesie, ci sunt mediatori autorizati specializati in domeniul financiar bancar,,este corecta” (...) “Curtea apreciaza ca refuzul autoritatii publice parate (n.r. - Consiliul de Mediere), in considerarea componentelor legale ale acesteia si motivelor prezentate, imbraca un caracter nejustificat, anume este unul emis cu exces de putere, fiind exercitat dreptul de apreciere prin incalcarea dreptului reclamantei (n.r. – UMB) prevazut in Legea 192/2006”, se mentioneaza in sentinta Curtii de Apel, ramasa definitiva dupa ce, in urma cu cateva zile, ICCJ a respins recursul Consiliului de Mediere.

CAB a mai retinut in sentinta ca nu se poate admite ca fiind un argument pertinent si apt a considera refuzul Consiliului de Mediere ca fiind unul justificat prin motivarea ca membrii UMB nu au experienta adecvata in domeniul de mediere financiar - bancara pe motiv ca doar Consiliul de mediere stabileste specializarile in activitatea de mediere si dupa autorizarea si desfasurarea unor programe de formare profesionala inseamna a accepta ca la data introducerii actiunii, asadar la cativa ani de la data intrarii in vigoare a Legii, nu exista mediatori specializati in niciun domeniu de activitate.

In plus, Curtea a mai retinut faptul ca, nu trebuie confundat termenul de ,,specializare” , ce face referire la domeniul in care apare disputa ce face obiectul medierii, cu cel de specializare in sensul de experienta efectiva a fiecarui mediator din respectiva specializare.

De altfel, in fata instantei Curtii de Apel Bucuresti, UMB a sustinut ca presedintele Consiliului de Mediere ”face o discriminare fata de cele 23 de asociatii inregistrate pana acum in Registrul National al Asociatiilor Profesiei de Mediator (RNAPM)”.

Presedintele UMB, Tudor Tatu, a declarat pentru Lumeajustitiei.ro: ”membrii UMB isi asuma raspunderea in limitele legii in activitatea de mediere cu precadere in domeniul financiar — bancar, fiind fara tagada ca, in Romania exista persoane care au profesat in domeniul financiar — bancar si au experienta in disputele de acest gen”.

Curtea a statuat, in final, ca atata timp cat Legea 192/2006 permite inregistrarea UMB in registru, considera ca dreptul de apreciere al Consiliului de Mediere (n.r. citeste Anca Elisabeta Ciuca si Marin Ioana) a fost exercitat prin ,,exces de putere “ iar hotararile emise ulterior, actului administrativ atacat nu isi pot produce efecte fata de Uniunea Mediatorilor Bancari si a membrilor acesteia.

UMB este hotarata sa ceara daune materiale si morale Consiliului de Mediere

Conducerea UMB este hotarata sa lupte in continuare si pentru recuperarea daunelor materiale si pentru plata daunelor morale provocate Uniunii de catre conudcerea Consiliului de Mediere, ca efect al deciziilor dovedite abuzive si discriminatorii. “Consiliul de mediere, obligat, prin autointitulata presedinte Anca Elisabeta Ciuca a emis in data de 05.05.2011 Decizia cu nr. 1176(1) de inregistrare a Uniunii Mediatorilor Bancari in Registrul National al Asociatiilor si Fundatiilor si comunicata conducerii UMB in data de 11.08.2011. De retinut si deloc de neglijat este faptul ca presedinta Anca Elisabeta Ciuca si-a manifestat inca odata abuzul si excesul de putere, emitand decizia de inregistrare in ziua in care a declarat recursul, pe care a comunicat-o dupa trei luni, fortata de faptul de a nu cadea in postura de discriminare a UMB dupa inregistrarea FINBANK. Conducerea UMB considera refuzul inregistrarii UMB in RNAPM un abuz grosolan venit din partea unor persoane care nu mai aveau calitatea de membru al Consiliului de mediere, iar emiterea acestei decizii, de asemenea, o considera emisa de o persoana care nu are calitatea de membru in Consiliul de mediere. In continuare, conducerea UMB va intreprinde toate demersurile legale pentru a primi daunele, materiale si morale, provocate uniunii de numitele Anca Elisabeta Ciuca si Marin Ioana.

Dupa investirea cu formula executorie a sentintei, conducerea UMB va incerca recuperartea daunelor morale si materiale, de la numitele Anca Elisabeta Ciuca (foto centru) si Marin Ioan, pe cale amiabila. In cazul in care, cele doua refuza sa plateasca pe cale amiabila suma solicitata reprezentand despagubiri, conducerea UMB va investi instanta de judecata” ne-a declarat presedintele UMB, Tudor Tatu.

* Cititi aici Sentinta civila nr. 3414 din 15.09.2010 a Curtii de Apel Bucuresti-Sectia Contencios administrativ, ramasa definitiva dupa ce ICCJ a respins recursul Consiliului de Mediere

Sursa: Lumea Justitiei